"CARTEA"- TREBUIE SĂ-L VEDEŢI!

Dacă încă nu aţi văzut filmul "Cartea", nu ştiţi ce aţi pierdut! L-am vizionat acum câteva zile şi m-a impresionat. E unul dintre puţinele filme bune pe care le-am văzut în ultima perioadă.

N-o să exagerez spunându-vă că e la fel de bun ca "Titanic" (aşa cum mi s-a spus mie) pentru că nu e chiar aşa, dar câte filme se ridică la nivelul Titanicului?

Este însă clar un film de dragoste care, cel puţin pentru cei care cred sau speră în iubire, merită văzut! Are câteva subtilităţi bine plasate despre destin şi puterea de a te lupta cu el.

VREMEA URÂTĂ SE-NVINGE CU O OCUPAŢIE FRUMOASĂ

A bătut vântul şi a plouat... Zi tipică de toamnă enervantă, numai că de-abia am simţit şi mi-am dat seama că realmente tonul face muzica.

După ce am vizionat "Ducesa", un film numai bun pentru vremea de stat la gura sobei, mi-am terminat cartea începută de câteva zile (despre care v-am scris în articolul anterior), am mai ascultat ceva muzică şi uite aşa, timpul mohorât a constituit chiar un avantaj: am petrecut mai mult cu persoana dragă sufletului meu, ca atunci când eram adolescentă şi adoram să mă uit pe geam la ploaie, în doi.

E adevărat că în Piteşti nu am ocazia să văd cum plouă pe deal sau apune soarele pe după colină, dar, dacă avem ocupaţii interesante (de care nu ştiu cum se face că uităm tocmai când e vremea frumoasă), vijelia nu ne poate da peste cap ideile de a petrece o zi frumoasă.

Credeţi c-am omis ceva? adică facultatea? Ei bine, nu! pentru că marţi e free! Ura!

"VÂRSTA INOCENŢEI"- un roman despre timpuri apuse

Tocmai am finalizat de lecturat "Vârsta inocenţei", de Edith Wharton, un roman pentru cei cărora le e dor de cărţile cu parfum de epocă veche.

Rochii de gală, inocenţă, cochetărie şi dorinţe ascunse. Aşa aş descrie atmosfera din "Vârsta inocenţei". Veţi spune sigur că este "o poveste pentru fetiţe visătoare", dar este de fapt o dramă cât se poate de realist transpusă.

Deşi s-a lăsat cu greu dezvăluit, subiectul e unul tipic chiar şi pentru zilele noastre: ce faci când descoperi prea târziu că marea iubire nu e cea cu care ai decis deja să rămâi, cel puţin în cadrul convenienţelor sociale? E interesant de văzut cât de greu era atunci (pe la 1800) să treci peste barierele impuse de convevienţe.

M-am simţit mai liberă (deşi, evident, nici societatea de azi nu ne acordă destulă libertate de a gândi, simţi şi acţiona) parcurgând filele. Vă recomand cartea, dar nu voi spune niciodată că se ridică la valoarea scriitorilor francezi sau ruşi, deşi scriitoarea a obţinut pentru el, în 1920, premiul Pulitzer.

CE NE FACEM CÂND VOM FI MARI...?

Am început să mă întreb chiar cu îngrijorare ce mă fac eu când voi fi mare. Ştiţi celebra întrebare! Problema e că atunci când eşti ca mine, adică student prin anul al treilea, întrebarea devine un drum pe care trebuie să-l parcurgi cu claritate.

E plină lumea de oameni care practică meserii ce nu-i reprezintă. Tocmai de asta, cred eu, e plină lumea de stres şi preocupări. Dacă tu nu ai nicio afinitate cu jobul respectiv, cum să-ţi faci treaba bine? Şi de aici un întreg lanţ social şi psihologic.

E valabil şi reversul medaliei: să fii angajat exact pe postul care constituie visul tău şi tocmai pentru că demonstrezi atât de multă capacitate de a face faţă cerinţelor să fii adesea pus în postura de a-ţi depăşi limitele până ajungi să clachezi.

După toate aceste demersuri lingvistice, mă întreb nu doar ce ma fac când voi fi mare ci şi CUM E MAI BINE?

LA CE NE FOLOSESC OPINIILE ALTORA?

Voi credeţi că este util să ştim mereu ce crede x despre evenimentul ori persoana y? Mă tot întreb de ceva timp dacă nu cumva e o mare pierdere de timp să ne lăsăm manipulaţi de opinii. Sunt sigură că sunt şi alţii cu aceeaşi dilemă.

Prin definiţie, OPINIA ESTE o părere, o judecată, emisă de CINEVA. Este aşadar, spun eu, o impresie a unei persoane, dar NU ESTE TRĂIREA MEA DIRECTĂ. Nu pun

acum în discuţie, spre exemplu, necesitatea opiniei medicului (pentru că rămâne o opinie) cu privire la ce medicamente trebuie să iau dacă am o afecţiune (deşi este şi ea subiectivă). E clar că nu pot experimenta eu asta ca simplu om, pentru a vedea ce e bine să iau şi ce nu. Profesiile necesare sunt profesii.

...Dar, cât de necesar este să ne uităm mereu la alţii cum îşi dau cu părerea despre orice, încercând să ne manipuleze la nivel mental (chiar foarte subtil, uneori) pentru a adera la ideile lor?

Am citit odată ceva foarte interesant legat de opinii şi dorinţa de a le impune: "JUMĂTATE DIN PLANETĂ ÎNCEARCĂ SĂ SUPUNĂ CEALALTĂ JUMĂTATE". Chiar aşa e: opiniile se manifestă la nivel intelectual, religios, filosofic etc etc, adică în toate domeniile.

Ca să nu mai vorbim de politică. La tv e plin de opinii, de analişti şi tot felul de ţicniţi. Ne ajută la ceva? Personal, nu cred! Nu trebuie să privim la nesfârşit talk-show-uri ca să observăm imediat fenomenul politic în ansamblu.

De multe ori JURNALISMUL greşeşte şi el. El este vinovat pentru că A RIDICAT OPINIA LA RANG DE CERTITUDINE şi sunt sigură că ce e bine pentru mine, nu e mereu şi pentru tine, aşa că utilitatea opiniei e cât se poate de relativă.

Am îmcercat doar să vă fac să vă mai gândiţi atunci când sunteţi tentaţi să lăsaţi pe alţii să gândească în numele vostru.

Eu am observat la un moment dat că suntem tentaţi să gândim şi să acţionăm în conformitate cu opiniile altora, deşi noi suntem exact opuşi. De câte ori nu aţi văzut pe stradă femei care se străduiesc cu disperare să fie la mosă, deşi clar nu au atitudinea necesară pentru a purta acel articol? Moda e şi ea o opinie pusă în practică, nu?

MI-E AŞA DE DOR DE BLOG!

Vreau din nou să scriu! Mi-e dor să mă joc iar cu frazele, încercând să vă arăt şi vouă o parte din lumea mea interioară şi să facem schimb de idei. O să mă întrebaţi cu certitudine unde am fost până acum!

Nu, nu am fost pe Marte... Mi-am luat o pauză binemeritată pentru sufleţelul meu (în care am tot vizitat locuri superbe prin apropiere) şi acum, pentru că tot sunt nevoită să revin în cotidianul social, am de gând să mă refugiez în blog.

Doar v-am spus că îmi place la nebunie să scriu aici! Acestea fiind spuse, vă aştept să vă aşterneţi din nou impresiile aici, trăiri despre tot şi toate!

Bun venit din nou la "ŞOAPTE STRIGATE DIN SUFLET"!

AM FOST LA CINEMA ŞI AM IEŞIT REPEDE!

Am fost la cinema! Am fost la cinema?! Ei bine, da, m-am dus, în încercarea de a vedea altfel filmele, adică să simt că pelicula aia imensă are vreun efect.

Partea interesantă de abia acum începe: am intrat (după ce am observat timp de aproximativ 10 minute că suntem singurii care aşteaptă pe acel coridor- eram cu iubiţelul meu, logic) şi...stupoare! Văd cu uimire vreo patru puşti de maxim 12 ani care se aşează comod pe la mijloc şi încep să cloncăne la floricele şi seminţe. Începe aşadar filmul cu 6 fraieri de spectatori, printre care, evident, mă număram şi eu, mai mult decât uluită de ce văd. Am urmărit vreo 10 minute filmul ("Comoara" parcă se numea), am constatat că e tembel- nici comedie, nici dramă...ceva anost efectiv şi am zbughit-o afară.

Eu nu prea le am cu denumirile de instituţii prin Piteşti pentru că ăsta e al doilea an aici, aşa că nu ştiu exact cum se numeşte cinematograful la care am fost. Era pe Calea Bucureşti, oricum, deci nu e cel din fotografie.

Cert e că nu voi repeta curând experienţa. Am rămas marcată negativ! Sunt conştientă că nu se pot cumpăra filme bune din cauză că nu mai sunt spectatori, implicit nu vin bani şi invers, dar undeva trebuie întrerupt lanţul ăsta. Oamenii nu au cum să vină dacă nu sut atraşi de producţii bune!